Biserică Sân Nicoară sau Biserica „Sf. Nicolae cel Mic" este un monument istoric de care au auzit toţi cei care au trecut măcar o dată prin Curtea de Argeş, dar nu numai. Construit pe la sfârşitul sec. XIV, ruinele vechii biserici sunt înscrise în lista monumentelor istorice, de importanţă A, cod AG-II-m-A-13655. Cam acestea sunt datele...oficiale. Neoficial şi practic, Sân Nicoară va rămâne doar în registre, pentru că pe teren dispare văzând cu ochii.
Biserica „Sf. Nicolae cel Mic" cum o mai numeau localnicii, pentru a o deosebi de cea Domnească, a fost clădită pe un platou înalt, probabil împreună cu prima curte domnească. Arhitectura este tipică pentru recepţia artei bizantine în Balcani, aşa cum este ea reprezentată de cetatea Severinului.
Planul acestui edificiu de mici dimensiuni este un dreptunghi compartimentat în pronaos şi naos, încheiat în partea estică cu o absidă semicirculară. Aceasta este însoţită de două absidiole pentru pastoforii. Se spune că ar fi fost ctitorită chiar de vestita Doamnă Clară, mama voievodului Vlaicu-Vodă.
Aici îşi avea aşezarea, cândva, Episcopia catolică. Turnul înalt, care domină aşezarea, era folosit şi că foişor de foc şi post de observaţie, între el şi turnul-donjon al Cetăţii Poienari existând un sistem de comunicare la distanţă.
De aici, prin intermediul unor făclii aprinse, era semnalizată apropierea duşmanilor către ultimul refugiu al domnilor români, aflat la 25 de kilometri depărtare.
În vremuriile îndepărtate exista un tunel, ce astăzi este accesibil numai până la jumătate, de acces între acest edificiu şi Biserică Domnească, ce trece pe sub drumul ce le desparte, şoseaua de lăgătură Piteşti - Curtea de Argeş - Transfăgărăşan.
Zidurile au fost construite din rânduri alternative de pietre de rău şi rânduri de cărămidă. Un zid gros împarte printr-o uşă interiorul bisericii într-un pronaos strâmt în formă dreptunghiulară şi un naos larg.
O întreagă poveste pentru câteva cărămizi care încă au rămas în picioare. Întregul ansamblu este împrejmuit cu un gard. Aşa se face conservarea. În apropiere, bârnele aproape putrezite ale unor schele. Probabil că niciodată nu s-a lucrat de pe ele, doar au fost ridicate. Pereţii au căzut, la fel ca şi o parte din schelele înnegrite de vreme, iar biserica a ajuns o ruină murdărită de ignoranţa şi nesimţirea autorităţilor locale, centrale şi bisericeşti, dar şi de fecalele unora care îşi spun oameni.
Este dureros să vezi, şi acesta nu este singurul exemplu din Curtea de Argeş, de curând menţionând şi starea deplorabilă în care se află „Fântâna lui Manole", cum monumente care reprezintă istoria, farmecul, identitatea şi cultura unei foste capitale de ţară, mai mult, a unui municipiu care se doreşte să se promoveze prin...turism, sunt lăsate în izbelişte.
Ministerul Culturii, primul care ar fi trebuit să intervină, se plânge că nu are bani. În afară de a inventaria, a da amenzi şi de a întârzia birocratic unele investiţii, de multe ori pentru ca funcţionarii să scoată ciubucuri consistente, nu se face nimic. Cât priveşte protejarea oricăror clădiri sau monumente...ştim cu toţii atât de multe exemple încât nu are rost să extindem povestea.
