Statul „lor“

Întâmplările dramatice din ultima perioadă ne arată cât de incapabil a devenit statul să asigure nu protecţia socială aruncată la coş de Traian Băsescu, ci protecţia elementară, biologică, a vieţii concetăţenilor săi.
„Reforma statului“, propovăduită cu atâta patos de Băsescu, a dat, în sfârşit, roade, învingând definitiv speranţa de viaţă civilizată la oraşe şi sate şi consacrând dispreţul statului faţă de oameni şi problemele lor. De la oamenii îngropaţi sub zăpezile Bărăganului, la exploziile de la Sighetu Marmaţiei, pentru care pisica răspunderii se aruncă de la unii la alţii, avem de-a face cu aceeaşi incapacitate cronică a instituţiilor statului de a-şi îndeplini funcţiunile elementare în societate.
Statul nu este o abstracţiune, este totalitatea cetăţenilor săi, reprezentantul acestora şi apărătorul intereselor lor. Mai puţine spitale, a dictat Băsescu, deşi populaţia României este tot mai bolnavă, din cauza sărăciei, a medicamentelor ultrascumpe şi a lipsei de asistenţă medicală. Densitatea de paturi de spital raportată la numărul populaţiei a ajuns comparabilă cu aceea din Biafra. Tuberculoza este în floare. La fel analfabetismul, provocat de sărăcie şi de şcolile tot mai rărite de „reforma“ unui ministru iresponsabil.
Într-o zonă din judeţul Buzău există doar o asistentă medicală la 16 sate, care nici aia, amărâta, nu se poate duce la toţi bolnavii, aşteptând să vină bolnavii la ea! Aceştia pot fi chiar fericiţi, căci în Deltă ori în alte zone ale ţării nu există nici măcar atât, vreun felcer care să facă o injecţie... Despre cele aproape 70 de spitale desfiinţate, guvernanţii au promis că le vor transforma în cămine de bătrâni. N-au făcut niciunul. Pe medici, Băsescu îi îndemna să plece în străinătate, pentru că au dreptul să câştige mai mult, iar statul român nu le poate asigura venituri pe cât ar merita.
Dar acest stat nu este abstract, statul sunt chiar „ei“, cei care măsluiesc licitaţiile, împărţind sume colosale prin parandărături, cei care transformă un tractorist în milionar în euro din contracte cu acelaşi stat, cei care plătesc kilometrul de deszăpezire de 4-5 ori mai scump decât în Scandinavia, unde prestaţia asta se plăteşte pe zi muncă la kilometru măsurat şi verificat, nu la pauşal, cu „sezonul“... Sunt „ei“, ca alde noul ministru al Turismului, fost mecanic de întreţinere şi licenţiat a „trei facultăţi“, la 34 de ani – Educaţie fizică şi sport –, fără să fi făcut vreo genoflexiune măcar, dar a cărui mândră soţie a primit de la Compania Naţională de Drumuri peste 1,7 milioane de euro pentru... consultanţă, acordată cu ocazia exproprierilor de pe traseul unei autostrăzi imaginare, că ea nu există nicăieri! Sumele acestea fantasmagorice sunt plătite dintr-un condei clientelei portocalii de aceeaşi companie care s-a dovedit incapabilă să asigure cu utilaje proprii condiţii normale de circulaţie.
A fost necesar să se apeleze, de fiecare dată, la „regii asfaltului“, care, acum, după ce şi-au făcut plinul, declară de prin elicoptere de supralux că nu mai au chef să scoată utilajele la deszăpezire şi că-i lasă şi pe alţii să se îmbogăţească... Primarul Oprescu spunea, mai alaltăieri, că i-a sosit la plată o factură de dinaintea mandatului său, de vreo 75 de milioane de euro, pentru un „rege al asfaltului“. Deşi i-a retezat dintr-un foc 25 de milioane, respectivul n-a zis nici pâs... Aceasta era „marja“ – de o treime!...
Unor suferinţe de neimaginat, reprezentanţii Puterii le opun obrăznicia că oamenii sunt puturoşi, că stau de parastase, la televizor, în loc să dea la lopată, iar morţii au murit de beţi, nu de frig şi boli şi de mizerie. Un regim politic care se confundă cu o clientelă hămesită şi nesătulă calcă sub cizmele indiferenţei destine şi vieţi omeneşti. Atâta lipsă de compasiune nici între humanoizii de prin jungle nu cred că se poate întâlni.
Băsescu a programat statului român o strategie de suicid asistat, una extrem de periculoasă şi iresponsabilă. Dar, nevrând să fie prins cu arma crimei în mână, îşi caută adăpost sub guvernarea lui Ungureanu. De unde doar urmăreşte să facă viaţa oamenilor atât de insuportabilă încât să ajungă să voteze disperaţi, de foame, pentru o pungă cu zahăr ori un kil de ulei, ori să fugă din ţară. Sau chiar să-şi ia zilele.
Publicat în ziarul AZI de marţi, 21 februarie 2012